În fața blocului e o vomă uscată. A fost eliminată în prima zi a festivalului Oktoberfest de un individ emoționat de propria putere de a înghiți 14 beri. Mașina pompierilor a parcat chiar lângă, nederanjată de pixelii de carne tocată care răsăriți din paleașca albicioasă.
Dacă ieșea fum din ea ar fi fost o treabă, ar fi dat un furtun peste. Dar așa, e o vomă rece, de ce să o curețe? Nici organizatorii nu înțeleg de ce ar trimite gunoieri, ursuleți spălători, un țigan cu mătura să curețe strada de pe care se intră la Oktoberfest. Se comportă exact ca locatarul clasic de bloc, ăla care-și face curat în oalele din frigider svârlind ciorba pe geam. La el la domițil e lună, afară e no man`s land.
La no man ăsta în poartă poți să te duci să faci pipilică sau să vomiți, nu răspundem pentru ce nu se întâmplă pe teritoriul festivalului.
Și pe primărie o doare la bască.
Adică eu, locataru de pe strada cu pricina, trebuie să îmi mut mașina, să sufăr scandalul, să îndur mirosul preț de x zile pentru binele urbei dar urbea nu poate să-mi ofere un minim serviciu de salubrizare și securitate.
Ieri, un cetățean ebrietat a stat în poarta blocului, vizibil zdruncinat de consumul de alcool. A stat lângă voma, între timp uscată, preț de 6-7 ore. A fost dat afară de jandarmi de la festival și pus la mine-n poartă, să reflecteze probabil la răutățile comise și să se căiască.
Nu-mi dă nicicum la socoteală.
Oktoberfest este organizat în curtea Liceului Sportiv. Se plătește o chirie proprietarului, recte Biserica Evanghelică. Nu știu cât e chiria, dar cum li s-a dus buhul că jonglează cu banii, bănuiesc că nemții ar face două Oktoberfesturi într-un an dacă ar putea.
Și atunci, mă gândesc io, dacă tot îmi depozitează borăli și bețivi în prag, nu ar fi normal ca organizatorii să îmi plătească și mie, șobolanu care trăiește în groapa de gunoi, o chirie?
Nu cer mult, 30 de euro de vomă, 20 de pipilică și 5 euro pe ora de bețiv rezemat de poartă. Poate așa, dacă ar știi că îi costă fiecare mizerie lăsată la altul în prag, ar fi mai responsabili și atenți cu disconfortul pe care îl crează ghinioniștilor de pe George Coșbuc.
Eee? Sunt infantilă?

PS. Au șters voma!!! Am înfrânt cu pile și relații și minunea s-a întâmplat! Să vedem cât ține.

 

Scriu ca o descreierată în tren, în taxi, în mers, la coadă la covrigi, pe ciuci și într-un picior, la cartea pe care mi-a spus Virginia să o predau pe 1 septembrie că altfel îmi ia dreptul de vot și îmi dă foc la pașaport, îmi toacă buletinu și pe următoarele luni o să mai vizitez doar țara celor care nu cuvântă. Aia era lumea, n-are a face.
Deci scriu și mintea îmi fuge aiurea pentru că lucruri mult mai interesante se întâmplă lângă mine, cum ar fi bătrâna care vine de la Constanța cu trenul, e nefericită că a călătorit până acum în tăcere că erau niște turiști englezi în fața ei și se agață disperată de colacul de salvare al telefonului care trebuie să sune de 18 ori până îl dibuie în poșetă, drrrrr, drrrrrrr, drrrrrrr. Se duce la întâlnirea de 60 de ani de la terminarea facultății în care era considerată o persoană rațioanală și foarte organizată dar ..
-Poți să știi cum o să fiu privită acum? Că avem cu toții, ăștia de mai trăim, peste 80 de ani, nu mai cred că suntem prea raționali.
Vocea iese pe geamurile securizate, trece prin ușile electronic deschise și închise. O aude ursul prin a cărui pădure trecem și nașul care picotește la 5 vagoane de noi, e tare surdă bătrânica și cu toții asistăm la negocierea cinei cu nepotul angoasat de vizita ei, căci nu are nimic de mâncare acasă.
-Tu nu te înfricoșa, că eu nu mănânc seara mai nimic. Dacă eram acasă îmi făceam un sendviș, dar nu cu cașcaval, că nu-mi place cașcavalul. Un sendviș oi putea să-mi faci că trebuie să-ți fi dat mămică-ta niște dulceață, nu? Deci nu te înfricoșa, că eu nu mănânc mult, poate niște zacuscă, dar nu d-aia cu ciuperci, că nu-mi plac.
Eu m-aș înfricoșa rău în locul nepotului.
-Tu nu te înfricoșa, mănânc ceva, mă uit la 2 episoade la serialul ăsta de mă uit eu și mă culc.
În spatele meu, fetița de 3 ani care a informat tot vagonu că numele ei este Antonia o întreabă pe maică-sa unde este Antonia acum și dacă vrea mama ei ca Antonia să îi cumpere o banană. Mama vrea, fetița se repede între scaune, se uită la călători, culege de undeva din aerul care mă înconjoară o banană din care mușcă hotărât apoi se întoarce la mamă și spune: Antonia a mâncat banana. Antonia treci la colț.
Se cațără în genunchi pe scaun, se întoarce cu fața la spătarul bleumarin și așteaptă în tăcere să ispășească vina de a fi mâncat banana imaginară în timp ce maică-sa vorbește la telefon sau joacă șarpele, o idioată care nu vede copilul pedepsindu-se într-o criză de schizofrenie ca la manual, iar inginerul de peste drum privește scena cu un zâmbet tâmp pe buze, uite ce copil eficient, cum o lasă pe mama ei în pace să tricoteze rahat la telefon.
Doamne Dumnezeule, mai bine mă întorc la Japonia mea. Unde rămăsesem?

“Margareta nu a mai văzut români așa că ne oferă sake și ciocolată și atunci simt și eu nevoia să îi dau ceva, dar nu am decât bancnote, uite-l pe Grigorescu. O fi de la oxigen sau de la shabu-shabu sau sake, o fi de la șosetele vecinilor sau de la ciupercile din supă sau doar de la tâmpenia mea monumentală dar îi spun senină, atunci cînd mă întreabă dacă individul de pe bancnotă este compozitor sau artist, că nu, că e Cuza și că a fost cel care a unit națiunea într-o eroică și dramatică fuziune nucleară în ianuarie 1859.
Margareta e impresionată, plecăciunile continuă, ne frângem și noi din mijloc și zâmbim și spunem gozaimaaaas, gozaimaștaaaaaa, gozaimaaas și clienții râd mulțumiți că știm japoneză, gata, e clar, știm japoneză. Nu mai am niciun dubiu.”

Polițistul de frontieră aruncă pașaportul expert, pe sub geamul ghișeului. Nu îmi răspunde la salut, e ocupat să își sugă dinții cu un aer de negustor cu taraba goală pe care a pus un carton cu mesajul: nu vând nimic, am bani.
Bine am venit în România, țara bugetarului arogant. M-am obișnuit cu țara bugetarului arogant, mă minunează doar excepțiile.
Răutatea noastră din trafic, arțagul de la coadă, țâfna de la administrație, nesimțirea chelnerilor le-am pus mereu pe seama traumatizantului proces de decompresie. Am fost scufundați, noi, ca neam, 50 de ani într-un abis care ne-a anihilat organele bunului simț, ne-a turtit venele civilizației, ne-a anulat tradițiile, ne-a ucis competențele.
Întorși în `89 la suprafață, am urcat prea repede și plămânii aproape că ne-au explodat, timpanele ne-au crăpat. Normal că suntem răi, am fost ținuți 50 de ani la fundul istoriei și nu putem să iertăm asta vieții, futu-i mama ei de viață. Și atunci pocnim copilul peste față și pisicii îi tragem un bocanc în burtă, înjurăm o bătrână și îi spunem că o caută moartea pe acasă și blestemăm vecinu care ne scutură firmituri pe balcon. Nu i-ar mai muri mulți înainte, Doamne Iartă-mă!
Ce nu înțeleg este răutatea românească atunci când se întâmplă altor popoare. Când funcționara de la rentacar, fără să te privească, fixând pe sub ochelari un pixel pe computer, îți spune că ai de plătit 135 de euro taxă pentru că ai adus mașina murdară, în timp ce la 10 metri, în mijlocul aeroportului, îngrădită cu stâlpi legați cu bandă elastică, o vomă zace o oră fără ca cineva să o șteargă. Pardon?
-135 de euro, uite scrie și aici, îți arată funcționara tot cu ochii în computer și arătătorul ei atinge coala A4 țiplată pe care, în franceză și apoi în engleză scrie: se va plăti în cazul în care mașina este absolutely dirty. La traducerea în engleză, peste absolutely este trasă o dungă groasă, cu markerul.
-Păi nu e absolutely. E doar un pic de nisip, de pe șlapi, un pumn de nisip. Nu e cu vomă cum aveți voi aici, în mijlocul aeroportului.
Aduc băiatul care a preluat mașina. A terminat deja să dea cu aspiratorul, e gata. Îi spune funcționarei: nu era murdară, doar un pic.
Doamna cu ochelari ridică ochii și spune:
-Nu contează, trebuie să plătească 135 de euro.
De ce? Pentru că așa scrie și absolutely e tăiat cu negru și ea poate să decidă.
Răutate pură, de român hăituit de sistem, care nu poate respira fără să îl doară coastele rupte. Știți că se zice că durerea te înrăiește?
Poate doamna e bolnavă, poate a părăsit-o iubitul. De fapt, poate n-a cunoscut iubirea. Orice încercare de discuție prietenoasă se lovește și cade cu clinchet pe caldarâmul nepăsării. Cocoțată pe uriașul vrej al fasolei birocratice care a dus-o la nouri, se uită cu silă la încercarea mea de a explica, rațional, că nu am de ce să plătesc.
Răutate pură, de cea mai bună calitate.
Și atunci, ce faci? Scoți românul din tine, românul aruncat în debara, ca un costum de Ironman expirat. Îl scoți, îl îmbraci și îi spui funcționarei: vrei răutate, îți dau răutate, căci am de unde, că eu respir, mănânc și dorm cu răutatea în suflet căci atmosfera de pe planeta de unde vin eu e făcută din sulf, rahat și ură.
În încleștarea dintre un român și un francez rău, chiar și unul foarte rău, al doilea nu are nicio șansă. Dacă bagă ăștia probă olimpică la călcat în picioare un om, am fi campioni, secondați, probabil, de alți estici căliți de sistem.
La final, funcționara cedează. Nu voi plăti. Am învins. Ciudat, nu simt nicio plăcere. Ci doar o durere de stomac și ură.

Câinele sare pe boxă și o amușină, mișcându-și trufa sus-jos, sus-jos pe lângă plasticul în care este învelită. Nimic interesant, îi spune nasul, așa că plictisit coboară și, urmat de cei 6 jandarmi, se repede spre cealaltă boxă, la 10 metri distanță. Golful e închis de 8 boxe din care va răsuna The Voice și hiturile sale. Și nimic altceva. Nu tu bum-chacalaca-bum-bum, d-ăla cu bombe.
-După Nisa, înțelegi, trebuie să fie vigilenți, spune Marie, chelnerița al cărei nume este sărbătorit azi, 15 august.
Jandarmii sunt vigilenți. Se uită după țâțe. E 1992 în Ajaccio, topless pe plajă, sâni goi din 3 în 3 cearceafuri, nimeni nu a auzit de cancer, Petre Roman are același plovăr de la Revoluție și Mitterand e l`amie de l`assassin.
Ce-o fi în țâțele ălea de stau așa semețe? se întreabă jandarmii vigilenți după Nisa. Aduceți câinele să le miroasă!!!
Din fața catedralei pleacă, printre scaunele și mesele care au ocupat orașul vechi, o procesiune tristă, cu o Fecioară cocoțată pe un postament din lemn înflorat și babe în robe mov, cu microfoane de Lady Gaga, cântând imnuri vlăguite, de rătăcit în deșert cerșind lui Dumnezeu apă.
Au gurile uscate, e clar după cum scot cu greutate câte un cuvânt și nu sunt ajutați de ritmul amorțit al instrumentiștilor îmbrăcați în costume de marinari care bat la tobe și suflă în trompete înfundate cu nisip.
Procesiunea e flancată de alți jandarmi. La început cred, inocentă în tâmpenia mea, că jandarmii sunt acești Moise care despică nefiresc de bogata circulație. Dar nu. Apără credincioșii.
-După Nisa, înțelegi, chiar nu e de joacă. Teroriști, bombe. Aici nu, în Corsica nu avem arabi, dar niciodată nu poți știi.
În Corsica nu avem arabi, hahahahahaahhhaaaaaaaa!!!!
Dacă i-aș râde în ureche, hăhăitul meu ar fi purtat de ecou până în tălpi și-ndărăt, ca-ntr-o magnifică sală de bal. Pe drapelul Corsicii e capul de maur, simbolul insulei. Dar nu, nu avem arabi aici. Au murit toți acum 1000 de ani, la Reconquista.
Jandarmii escortează cei 200 de localnici care însoțesc plini de gravitate statuia Fecioarei, îi apără de arabii nevăzuți și apoi îi depun în fața Catedralei. Înăuntru mai sunt 200 de oameni. Se stă în genunchi pe dalele de piatră, se cântă, se fac cruci și se dă bogat cu tămâie. Jandarmii trag din țigară afară, cu ochii după poloneze svelte, necoapte dar promițătoare, care își scutură părul blond și nechează curcubee, ca niște unicorni slavi așteptând să fie îmblânziți.
5 francezi ajung la restaurantul Mariei. Trei bărbați și două femei, una într-o rochie albă care se lipește de burta de greiere în care iubitul îi arde drăgăstos un bobârnac. Râd, mută mesele, strică mesele, scârțâie scaunele, își întind picioarele, râgâie. Femeia în alb este și ea Maria, au venit să îi sărbătorească numele. Sante!!
Deasupra noastră și deasupra golfului, deasupra Fecioarei, a catedralei și deasupra polonezelor, deasupra boxelor, a câinilor și a jandarmilor bubuie prima artifică a primăriei. Ajaccio e locul de naștere al lui Napoleon și azi e ziua lui. Împăratul s-a născut pe 15 august, acote, într-o căsuță-muzeu, acum închis.
Dar îl vezi pretutindeni căci peste tot sunt postere cu el, cu o înghețată în mână, cu o bere sau cu o sticlă de vin. Chiar și cu ochelari de soare. Nu au încercat nimic pe zona de costum de baie, nici excursii la scuba, cu masca și tubul în gură. Napoleon e stradă, e piață, e spermatozoidul care a răzbunat mii de ani de istorie periferică, ocupație după ocupație, Pisa și Genova, Spania și Franța și chiar și un neamț care s-a declarat rege, dar uite că din acest Babadag maritim s-a născut cel care o să le-o dea în dinți tuturor, chiar și rușilor. Nu mult le-a dat-o rușilor dar cât să-i știe de fricuță și să-l pună pe un poster la țigări pe care l-am văzut acum vreo 17 ani în Sankt Petersburg. Țigări Borodino. Napoleon avea pe poster un ochi vânăt.
Pocnesc artificiile și Maria nu mai închide gura, stă cu ea căscată ca un copil care vrea să înghită fulgi, într-o după masă de decembrie.
Jandarmii sunt și ei cu ochii pe cer de unde teroriștii pot apărea oricând să arunce în ei curmale. Dar ei sunt neînfricați, sunt corsicani. Sunt nepoții lui Napoleon născut pe 15 august. Și uite pe 16 e născut Elvis. Regele. Nimeni nu a fost ca el, nici măcar Michael, născut pe 29 august. Bună lună, v-am spus că pe 10 a fost ziua mea?

 

Stronza, stronza-tatăl își încurajează drăgăstos fetița de 2 ani să uite că e mai grea decât apa și să se întoarcă la calmul intra-uterin. Fetița zbiară. Galliano își umezește mustața și repetă: stronza, stronza, fii puternică, dă din mâini, daaaa, așaa!!!
Pe terasa acoperită cu o pânză de camuflaj, el și ea beau vodcă, la rândul ei camuflată în apă plată. E vodcă, se vede în ochii ei negri întorși spre interior, pipăind orbi marginea hăului care se deschide imediat sub gură. Acum îl urăște pe el, peste 4 secunde îl iubește pe același el. Vodca a urcat-o într-un montagne russe și acum e pe culmi, urlând și râzând când sufletul o ia la vale, acum se adună de pe fundul vagonetului, cu vomă în păr.
Se pupă, se drăgălesc, mai beau un pic și acum ea nu mai vorbește cu el care, ca s-o recâștige, se ridică și eclipsează soarele ca un satelit obez și îi oferă o țigară.
Pe el îl sună maică-sa și se strânge în el, raportează ca un caporal vinovat, prins băut în post, da mamă, sunt la latitudinea și longitudinea asta, prețurile sunt mari, mă descurc.
Un elicopter ridică plaja la 2 metri în aer și se pune el în locul nisipului dizlocat. Copii și adulți fug către mașinăria care continuă să învârtă palele, mai încet, mai încet.
Miroase a moarte, clar e un infarct sau un os de pește rămas în gât și copiii, acești hoitari îmbrăcați în roz simt că un suflet s-a ridicat undeva deasupra golfului, de unde se vede mai bine stronza, Galliano și bețivii. Sunt sigură că mă vede și pe mine cum mă uit la ei, încercând să găsesc o poveste care ne leagă pe toți ăștia de am ales să venim în Corsica, pe această plajă acum când moartea a hotărât să îl ia pe domnu sau pe doamna pentru care elicopteru a venit prea târziu.
Lumea se sfârșește în fiecare clipă pentru cineva și noi asistăm la acest continuu final de lume, incapabili să realizăm dimensiunea întunericului care ne înconjoară, cu ochii după fuselaje și rotoare. Tare frumos e elicopteru, cum se ridică el cu tot cu zeci de prosoape și o fetiță îi face cu mâna pilotului care cară moartea ascunsă sub un cearceaf alb.
Acum ești pe cearceaf, la soare, acum ești dedesubt.
Chelnerița mă întreabă dacă mai vreau ceva. Sigur, aș vrea să știu care este istoria capului de negru legat cu bandană albă care împodobește drapelul corsican și toate etichetele produselor tradiționale din Corsica.
-Are legătură cu traficul de sclavi, spune chelnerița. Uită-te pe net, nu știu mai mult.
Wiki spune că maurul de pe steag a avut bandana peste ochi, orb și neajutorat, aidoma poporului corsican vândut de genovezi francezilor în 1769. Pasquale di Paoli, tatăl națiunii corsicane, a folosit maurul cu ochii liberi pe stema noii republici dar, după ce ai lui au fost vânduți la kil de italieni, a decis că e cazul să se întoarcă la varianta oarbă.
Pasquale este acum nume de piață și bulevard, de hotel și de școală. Dar nimeni nu știe ce a făcut. Și nu îi pasă. E soare în Corsica și apa e turcoaz, dacă bei o vodcă și înveți să înoți, poți să mori fericit, fără să-ți pese că ai fost legat la ochi și ai jucat baba oarba toată viața.
În amețita ta rotire, tot ai prins ceva.
Stronza.

Buldogul Elliott e mai surd decât Klaus la urletele poporului de a scăpa de Mihalache. E surd, surd, nu aude nimic și nici nu latră, că nu a învățat să facă asta. Caterinei îi e frică să nu iasă din curte și să dea o mașină peste el. Se circulă voinicește în Corsica, curbe în pantă, în unghi de 87 de grade, crezi că ți se dă toroboanța peste cap și miracolul gravitației îți umple ochii de lacrimi de recunoștință pentru legile universului, Newton și Einstein.

Pe culmea unde e construită casa Caterinei, bagă driblinguri vântoasele. De aici se vede Mediterana indigo și, cocoțate pe câte-o stâncă, biserici cu gâturi lungi, de girafe genoveze.

E plin de francezi și italieni și Caterina spune că francezii, deși sunt compatrioții ei, sunt greu de suportat. Mereu se plâng că trebuie să plătească parcare sau că e scump.

—E adevărat că voi, corsicanii, aruncați în aer casele de vacanță ale francezilor continentali, ca să zic așa, ca să nu se stabilească la voi pe insulă?

—Normal. Dar asta era în anii `80. Acum nu mai facem așa. Acum e mafie, mafie pe bune, imobiliară. Nu poți să cumperi în anumite zone, nu poți să construiești decât dacă ești prieten cu vreuna dintre familii. Exact ca în Sicilia. Și bombele au încetat pentru că și-au făcut efectul. Aici nu o să vezi dezvoltări monstruoase, hoteluri cu 200 de etaje și 5000 de camere așa cum au făcut pe continent. Totul a rămas ca acum 30 de ani. Asta pentru că bombele ne-au adus o oarecare autonomie, avem și noi un cuvânt de spus în ce privește dezvoltarea regională.

Mă chircesc ținându-mă de mânerul din mașină, cu stomacul în gât, înghițind în sec când ne strecurăm prin drumurile tăiate în munte, trimițând în hăuri o oștire de copaci gheboși, poteci pe care nu au loc două mașini deodată și nici măcar una mai zdravănă.

1 din 2 SUV-uri aici sunt Dustere.

Dașia, zice Caterina.

Dacia, îi spun și îi explic cu dacii, romanii, the ducks come from the trucks. Nu a auzit în viața ei de asta. Are o surzenie de tip Elliott, a ei este însă selectivă.
Știe totuși de România, știe baștor peles.
Ce e aia?
Baștor Peles.

Aaaaaaa, mă prind, castelul Peleș.
Casa regilor, ei au avut un împărat.

—Dacă mergeți în Ajaccio, este muzeul Napoleon. Avea un pat mic Napoleon și suzetă, și ea mică, hăinuțe mici. Totul mic și ăștia vând de la coniac, la biscuiți, de la tampoane, la jamboane cu numele lui Napoleon.
Nu știu dacă merg în Ajaccio, se pronunță A-jac-si-o. Și nicăieri nu văd urmele lui Napoleon, doar o parcare a fost botezată după el. E plină.

Deasupra șoselelor pre-romane, vulturi fac școala de zbor, curenții îi plimbă între versanți și ei par nesiguri suspendați în aerul transparent.

—O să vezi, singurii care claxonează sunt francezii. Ei sunt grăbiți, imediat scapă mâna tiiiit-tiiiiit.

Francia fora-scrie pe un parapete cu vopsea neagră.
Francia nu aude scrâșnitul din dinți corsican. Vine, vine, în fiecare vară trimite sute de mii de continentali. Plajele sunt acoperite de urlete, de donc, de ca va, de j`ai t`aime, de oooo-laaa-laaaa. La Nonza, din scoici s-au construit declarații de dragoste pe nisipul gri-șoarece, Valentin o iubește pe Marie, inima cuprinde numele lui Jerome și a Clarei.

Franța iubește Corsica.

—Și dacă am pleca, unde să ne ducem? Vorbim franceză, suntem francezi, deși spunem calamares și gambas a la plancha și arena în loc de plajă, suntem francezi.

O resemnare plutește în cuvintele Caterinei. S-a împăcat cu soarta de a fi parte din Franța la fel de tare cum s-a împăcat cu utilizarea excesivă a snapchat-ului de către fiică-sa de 17 ani. Sau cu surzenia lui Elliott care pufnește pofticios, sărind și pocnindu-mă cu picioarele lui musculoase în burtă. Nu știe să ceară să fie mângâiat, nu știe să latre. Și nu are un claxon la îndemână, ca francezii.
Cine știe, poate d-aia fac scandal la volan, vor să fie doar mângâiați.

Am făcut overdose de castele și muzee. Creierul s-a strâns ca un jandarm după scutul de plexi în care arunc cataroaie cu informație. Vorba aia, dau în mine, dau în mine. Istorie și tehnologie, principi, astronomie și arhitectură, geopolitică și voodoo. Nu am mai scris un rând la cartea pe care trebuie să o predau pe 1 septembrie. Nu am timp nici să crăp. De fapt, de crăpat aș avea, că am înțeles că se întâmplă brusc.
Crac.
Așa cum mi-a crăpat creierul, crac, ca om pereche de blugi cu două mărimi mai mică, pocnind când vrei să tragi fermoarul.
Nu mai știu ce am văzut la pinacotecă și nici la muzeul de design, nu mai știu ce am mâncat alaltăieri, sunt o Dori rătăcită într-o ciorbă de informație. Și uite că feisbuc îmi amintește că acum un an, pe vremea asta, am scris acest post. Multe comentarii, multe flegme, multe habar n-ai duduie, ascultă comanda la mine.
Dar eu cred că de acum încolo, cât o mai ține blogul ăsta, fără să am mereu introduceri care să sublinieze confuzia în care mă zbat, o să scot la suprafață acest post. Pentru că prea suntem copleșiți de insignifiante dureri, prea transpirăm în minuscule trânte, scufundați într-o ignoranță hrănită din prea-plinul tunului cu rahat care țâșnește pe internet, radio sau televizor.

Keiko Ogura e născută în 1937, pe 4 august. La aniversarea vârstei de 8 ani, a primit cadou, e drept cu două zile întârziere și după o dimineață plină de alarme care s-au dovedit a fi false, o bombă atomică. Little Boy-zice Keiko-a fost văzut de fratele ei mai mare care era mobilizat alături de alți elevi să demoleze clădirile de lemn din Hiroshima pentru ca bombele incendiare aruncate de americani să nu pârjolească orașul complet. Fratele mai mare a ridicat capul când a auzit huruitul bombardierului B-29, le știa bine mormăitul, a văzut doar unul și din el căzând ceva mic, mic și negru, normal că mic, că era Little Boy. Și apoi cerul s-a luminat și suflul trimis de bombă în lumânările de pe tortul lui Keiko l-a trântit pe fratele cel mare iar acasă la Keiko a smuls geamurile și cioburile le-a înfipt în unchiu, mătușa și sora cea mare iar când fetița de 8 ani s-a trezit din leșin și fratele a ajuns într-o goană acasă, le-a spus că nu mai există oraș și că totul a fost distrus cu o singură bombă care a căzut ca un găinaț singular trimis de un porumbel constipat peste Hiroshima.
Keiko nu are lacrimi în ochi când povestește ceea ce s-a întâmplat acum 70 de ani. Juma de secol de permanentă revizitare a locului crimei i-a tăbăcit glanda lacrimală.
Sau poate așa e ea, mai puțin hormonal-emoțională decât vorbitorul de dinaintea ei, un hibakusha categoria 4 adică fetus purtat în burta umflată a mamei pornită în căutarea disperată prin cenușa radioactivă a soțului și fiicei spulberați de Little Boy.
Bărbatul născut la 7 luni după bombă scoate și arată audienței de americani, francezi, brazilieni sau marocani, cămașa uniformei de vară a surorii lui care a fost atomizată, ruptă în miliarde de bucăți de milionul de grade trimis în atmosferă de detonare. Mama lui, însărcinată în 2 luni cu el, a stat 7 zile în ploaia radioactivă, bătând la pas fiecare adăpost, sperând să își găsească fiica sau soțul poștaș, trimis cu o depeșă urgentă la ceruri.
Bărbatul plânge, mamele în sală plâng gândindu-se la durerea soției poștașului care nu a vorbit niciodată despre 6 august și ciocanul picat la 8.15 am peste copila și bărbatu ei.
Supraviețuitorii au învățat să-și închidă drama într-un cofraj de beton, ca pe Cernobil, să o țină departe de ochii lumii.
Dar Keiko nu vrea să tacă. Spune că este un efort extraordinar să își spună povestea pentru că, de fiecare dată, retrăiește ca în Timequakeul lui Vonnegut, moartea atomică, iar și iar și iar și iar, cu zgomote și mirosuri, cu gemete și sânge și grămezi de cadavre pe care tatăl ei le-a ars non-stop, ca Sandu Cocoșatu aplecat peste grătarul lui, toată luna august.
Keiko revede oameni apropiindu-se cu brațele desprinse de trup, cu pielea curgând și sângele șiroind, oameni care strigau ”apă, apă” cărora ea, Keiko, le-a dat apă și ei au murit 4 minute mai târziu. Sau poate 7. ”Nu știam ce fac iar când tata ne-a spus nouă, copiilor: sper că ați avut atâta minte să nu le dați răniților apă, că îi omorâți, nu i-am spus ce am făcut. Dar eu i-am omorât și trebuie să trăiesc cu asta.”
Oameni care încercau să își dezbrace cămășile care plecau cu tot cu carne, ca o ceapă care te face să plângi la vederea ei, de neputință și oroare. Oameni sărind în apa fiartă a râului, oameni opăriți, 140.000 de oameni uciși printr-un ordin scurt. ”Normal că îl urăsc pe Truman căci el a comandat asta. Dar nu îi urăsc neamul sau copiii și nu vreau răzbunare.”
Pe carnea răniților umedă și roșie se așezau muște, ouau alb, milioane de ouă, crescătorii de muște pregătite să preia de la americani hegemonia universului iar gemetele și strigătele muribunzilor cerând apă se ridicau fragile din grămezile de corpuri ferfenițit-boțite transformate în maternități de muște. ”Când se lăsa liniștea, știai că au murit.”
Keiko lucrează la Hiroshima Interpreter for Peace, organizație înființată în 1984 de hibakusha, numele dat celor afectați de exploziile atomice, discriminați de japonezi, nebăgați în seamă ani de zile de guvern, neștiuți de restul lumii.
”Când medicii americani au venit în `46 nu ne-au ajutat cu nimic. S-au uitat la noi, ne-au măsurat, ne-au consultat, dar nu ne dădea nimeni niciun medicament. Cobai, asta simțeam că suntem.”
Dar când ați aflat că a fost o bombă radioactivă?
”La mai mult de 1 an de zile. La început am crezut că era un gaz, că am foat otrăviți. Un an de zile nu am știut nimic. Imediat după 15 august când Japonia a capitulat, americanii au impus o cenzură cruntă care a durat mai mult de 10 ani. Nu aveam voie să vorbim despre bombă, nu aveam voie să ne îngropăm morții și să spunem că au fost victimele bombei atomice. Bomba atomică a intrat în manualele noastre școlare după ce au fost introduse capitolele despre atrocitățile comise de armata imperială în Pacific, China, Filipine. Dar noi știam care era situația în Japonia. Că ei nu au venit să ne elibereze, că eram ocupați. Și nu, nu ne stătea capul la răzbunare. Vroiam doar să supraviețuim căci mâncare nu exista, adăposturi nu existau. Noroc că imediat a venit taifunul și a mai spălat radiațiile, altfel ar fi fost mult mai rău.”
Iată și partea bună a taifunului.
Little Boy a creat un crater enorm în societatea din Hiroshima, un crater care a fost umplut de Yakuza. În primăvara lui `45, mulți copii fuseseră trimiși la temple în munți, ca să fie protejați de bombardamente. Little Boy i-a transformat în orfani și ce părinte mai bun poate fi decât mafia care i-a preluat și i-a transformat în cerșetori, hoți, tâlhari?
”La început nu am vrut să fraternizăm cu ocupantul. Dar după, de foame, am învățat engleză. Primul lucru: give me chocolate. Asta strigam, de foame.”
Și moartea nu s-a oprit în septembrie sau în decembrie 1945. Câțiva ani mai târziu a început să se moară de leucemie, mulți copii, majoritatea copii expuși la radiații. Hibakusha au început să primească ajutor medical de la stat daaaar a fi hibakusha însemna automat că nu îți găsești serviciu și nu te măriți.
”Se spunea despre noi că suntem leneși pentru că avem 60% din energia unui om normal, pentru că obosim repede. Normal, fusesem radiați. Nimeni nu vroia să angajeze un hibakusha care era ineficient. Iar fetele nu erau luate de nevastă de frica contaminării cu radiații-nu se știa mare lucru atunci despre radiații. Sau de frica defectelor genetice cu care se puteau naște copiii lor. Astfel părinții au început să ascundă copiilor faptul că ei sunt hibakusha și să refuze carnetul roz care le permitea accesul la medicația gratuită.
Am fost în America la ceremonia dezvelirii avionului Enola Gay într-un muzeu. Am fost acolo și am început să plâng, nu am putut să mă uit la el. Și toate camerele de luat vederi m-au filmat și fiul meu m-a văzut la televizor și m-a sunat să mă întrebe ce caut acolo? Dacă mă vedeau socrii lui sau cei ai fiicei mele, copiii mei ar fi avut probleme. Chiar și acum hibakusha sunt ostracizați de societate. Chiar și acum.”

Dar grija lui Keiko nu sunt copiii ei ci teama că Hiroshima va fi uitată. Are 78 de ani. Ceilalți doi hibakusha prezenți la cermonia de la Hiroshima au 84 și respectiv 70. Mai sunt o mână de oameni și poveștile lor și așa puține sunt pierdute în discursuri de plastic ale politicienilor.
Cum să facem să nu uităm ce s-a întâmplat aici?
Facem ca în Farenheit 451. DSC03651
Supraviețuitorii instruiesc hibakusha purtători, tineri și tinere care își însușesc povești ca maicile superioare din Dune sau ca fugarii din distopia lui Ray Bradbury, memorând detalii pe care literatura sau știința (mai cu seamă atunci când avem ani de cenzură a ocupantului) le omit. Noii povestitori o să poată să-ți spună, exact ca supraviețuitorii, ce culoare avea ciuperca atomică, ce gust avea feriga mâncată în octombrie, cum mirosea aerul în dimineața zilei de 9 august.
Transplant de memorie se cheamă. Îl fac argentinienii care, prin al lor Museo de la Memoria, nu te lasă să uiți. Îl au evreii. Doar noi, cufundați în meschinele lovituri la gioale pentru preluarea balonului măcar preț de un dribling scurt, uităm pe ce lume trăim, otrăviți de opiumul mizeriei cotidiene.
Popor mic, memorie scurtă.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,399 other followers