Hotel Aro Palace. Peste 80% deținut de SIF Transilvania unde tartore este de 20 de ani Mihai Fercală declarat în octombrie 2016 de către Autoritatea de Supraveghere Fiscală incapabil să asigure„un management corect prudent și eficient al societăților de investiții financiare”.
1 decembrie 2016, holul Aro Palace. Doi bărbați așezați pe fotolii sunt ridicați de către bodyguarzii trimiși de către un pițigoi cu plovăr roșu. Li se cere să părăsească clădirea hotelului. De ce? Pentru că nu au voie să staționeze aici. De ce?
-Nu trebuie să vă dăm nicio explicație, e instituție privată Aro și își rezervă dreptul să își aleagă clienții. Pițigoiul în plovăr roșu e iritat.
Unul din bărbați începe să explice: există o lege anti-discriminare. Ea spune că nu poți să dai afară pe cineva dintr-o instituție privată sau publică, dintr-un hol de hotel sau dintr-un restaurant, din Primărie sau din biserică fără să îi spui de ce îl dai afară și acest motiv trebuie să fie temeinic. Bodyguarzii confirmă că au mai fost solicitați o singură dată să arunce pe cineva în stradă.
-Atunci trebuia să evacuăm un boschetar.
Boschetarul se culcase și dormise mai bine de o oră pe fotoliile hotelului de 5 stele.
-Mirosim urât?
-Nu. Dar nu aveți voie să stați aici.
-Ok. Unde putem merge să bem o cafea?
-Sus, la etaj este un restaurant, sare plină de solicitudine recepționera.
Tovărășelul în plovăr roșu intervine decisiv. Recepționerei i se sucește mâna la spate. Strigă după cei doi bărbați că nu mai sunt locuri nici la restaurant și că trebuie să plece.
-De ce? Ce am făcut?
Unul dintre bărbați își aduce copilul la Aro, la ora de înot. Celălalt vine săptămânal la piscină. Niciodată nu a fost umilit în halul ăsta.
Pițigoiul își face treaba așa cum a fost pus de mai marii orașului.
S-au strâns pe 1 decembrie la o chermeză finanțată din bani publici, prefect, primar, politruci. Au dat o hotărâre de consiliu local în pripă, au găsit niște mii de lei pe care i-au virat la Aro și numai decât s-a organizat o masă festivă cu ocazia zilei naționale. A venit cabaretul cu ocazia zilei naționale. Și au venit și cei doi bărbați ca să îi întrebe pe prefect, primar, consilieri dacă intră bine sarmaua pe gât atunci când mănâncă pe banii boului de contribuabil.
Păi ce, președintele Iohannis nu face dineu festiv de ziua României?
Ba da, dar instituția președinției are alte atribuții. Și apoi, cum ați stabilit lista de invitați? Cine a venit la desfătăciune? Pe ce criterii?
Pițigoiul în plovăr roșu este sesizat de un satrap local. Ia dă-i frate pe ăștia doi afară, ca ce chestie vin ei să ne întrebe pe noi ce și cum.
Pițigoiul se execută.
Gașca de potentați trebuie să fie lăsați să le tihnească vederea chiloților dansatoarelor.
Mă gândesc că sunt acționar SIF Transilvania, de când cu privatizarea prin MEBO, de pe vremea când SIF-urile se chemau FPP. Deci am și eu o parte din ARO Palace, poate un petic dintr-un mâner de fotoliu. Mă gândesc că am stat pe holurile lui Aro când cu Cerbu de Aur cu orele, fără să ne întrebe nimeni nimic. Mă gândesc la bișnițarii care s-au bătut cu săbii cu jandarmii, în hol la Aro, să fi fost 93-94. Da, da, săbii și hangere.
Mă gândesc la monstruoasele afaceri făcute sub Fercală, la scoaterea la vânzare a Cetățuii Brașovului care, în ciuda celor 400 de ani de existență, a ajuns ca o brichetă ciordită în poșeta lui ARO Palace și deci a SIF Transilvania. La DNA care investighează această simpatică schimbare de proprietar și se uită câș la dreptul de preempțiune al Primăriei care, ca să nu lase să încapă pe mâna străinilor Cetățuia, ar fi trebuit să îi dea 3-4 milioane de euro lu Aro Palace pe ceva ce era de drept al orașului.
Scripcaru, Fercală, ce parandărăt simpatic ar fi ieșit, nu-i așa?
Cei doi bărbați umiliți de pițigoiul în plovăr roșu nu-și revin din șoc.
Poți să știi mama legilor, poți să fii tata tribunalelor și să îți cunoști perfect toate drepturile, pentru ticăloșii din țara asta e totuna. Întotdeauna vor avea un pițigoi cu plovăr roșu cu bunul simț lobotomizat și doi bodiguarzi cu minți cețoase care vor spune: îmi pare rău, dar eu respect ordinele că dacă nu, îmi pierd locul de muncă.
E prea târziu să ne luăm țara înapoi.
Au băut-o, au violat-o, au consumat-o. Și au plătit muzica și dansul din banii noștri.
Bine că nu din banii lui Soros.

Bărbatul zace pe spate, în zăpadă, ochii deschiși sunt înghețați sub un strat de chiciură. Cărțile sunt împrăștiate în jurul lui și un urs carpatin stă rezemat de un trunchi de brad răsfoind tacticos una dintre ele.
Sau
Bărbatul își desprinde tâmpla de pe masa de metal înghețată. Pielea se dezlipește cu greu de tăblie și ochii îi rătăcesc în cârciuma pustie. Un godin din fontă abia mai fumegă. În fața ușiței sunt cotoare de cărți și, hă-hăm, o tuse seacă îl face să întoarcă cu greu gâtu înțepenit. În spatele lui, un malac cu pieptul păros gol, îmbrăcat în izmene murdare, îi face cu ochiul, îi trimite un pupic din vârful buzelor și apoi se reapucă să citească din ultimul volum rămas intact. Abia acum bărbatul simte o puternică durere anală.
Sau
Bărbatul era în mașină atunci când peretele casei lângă care staționa prins în convoiul uriaș de la intrarea în Comarnic, a decis să se desprindă de restul construcției și să îi turtească mașina. Cele 30 de cărți au fost ferite de sânge de țipla în care erau învelite dar chiar și așa, nu au putut fi salvate din carcasa metalică turtită în care bărbatul fusese redus la o bidimensionalitate de bandă desenată.
Sau
Autostopistul era un bărbat pitic însoțit de 4 porci de guineea pe care îi ținea într-o căciulă mare, rusească. Mergea la târgul de Crăciun de la Sinaia. Bărbatul l-a întrebat dacă fac caca la el în mașină, nu pot să facă aici caca pentru că are cărți pe care trebuie să le ducă la Brașov. Sunt cuminți, l-a asigurat piticul. Nu fac caca și chiar dacă fac, sunt niște căcăreze mici, nu le vezi. Bărbatul a uitat de porci, ascultându-l pe pitic povestind despre paradele de la Mamaia, unde a fost chemat să participe de Radu Mazăre personal. A fost îmbrăcat în duhul lămpii, în sultan, în extraterestru. Porcii de guineea au ras între timp toate cãrtile. Sau ros. Ros-ras. 

Curierul angajat de editură să aducă la Brașov cărțile pentru lansare a plecat luni din București și nu a ajuns nici până azi. Ce-o fi pățit mă gândesc de miercuri încoace când am realizat că nu o să am cărți la lansare, o să lansez un pdf. Aș fi putut face istorie. Lansarea unui pdf, veniți toți cu un stick și vă pun cartea pe el.
Oare ce-o fi pățit curierul?
O fi trecut pe lângă Brașov și mașina i-o fi patinat pe gheața de pe drum și astfel a alunecat și aunecat și iar alunecat 673 de kilometri și acum e undeva în Ucraina, frig în Ucraina. A încercat să se încălzească cu Splendidul loc al Fericirii Supreme, s-a acoperit cu 20 de cărți. 10 a încercat să le vândă unor bucovineni, pentru vodcă.
Sau poate sirenele de la Bușteni l-au chemat și el, bărbatul, nu era legat de catarg așa că a cedat și a fugit cu ele în apele pline de pungi ale Prahovei.

Ceva nu e în regulă cu țara asta.
Bunul simț a dispărut acum niște vreme, a fost trimis și el cu un curier halit de urs.
Onestitatea a dispărut și ea, tot cu un curier.
Acum și cărțile.
Splendidul Loc e acolo unde cărțile ajung la timp.
Nu aici.
Niciodată.

În Ungaria, Marea Britanie, Franța, Spania sau Italia, Arhiva Națională este plasată sub Ministerul Culturii. Doar la voi, în România, Arhiva Națională este sub Ministerul de Interne.
Ce spune asta despre România?
Ce spune asta despre voi?
Eu sunt mic, nu știu nimic, tata în pod belește oaia. Asta era ultima frază a unui banc spus de taică-miu la petreceri care umplea camera de cumulonimbuși de râs vârtos.
Eu nu știu nimic dar de fapt știu dar nu înțeleg ce știu.
Analfabetism filozofico-funcțional.
Noi știm cu toții că Arhivele Naționale sunt plasate în subordinea Ministerului de Interne. Dar genul ăsta de informație nu reușește să creeze niciun fel de semn de întrebare pentru că, deși știm că Internele sunt cu milițieni, nu prea înțelegem ce este Arhiva Națională și de ce ne-ar păsa de ea.
Arhiva Națională este istoria neamului, colecția de semne desenate cu creionul pe canatul ușii, arătând câți centimetri a mai crescut poporul. În Arhiva Națională ai hărți și documente comerciale, scrisori și tratate, de acum aproape 1000 de ani și de acu 30. Istoria e conștiință, istoria e cultură. În cazul nostru conștiința națională e sub cheie la Ministerul de Interne. Acest dosar nu îl puteți vedea, nici la acesta nu aveți acces.
Un milițian îți dă peste mână când vrei să o mângâi pe bunica și tu nu ai nicio problemă cu asta.
Eu sunt mic, nu știu nimic, tata în pod belește oaia. Pe wikipedia zice așa:
“În 1951, în timpul perioadei comuniste, Direcția Arhivelor Statului a trecut sub controlul Ministerului Afacerilor Interne și modelul sovietic de organizare a fost adoptat. O nouă lege a Arhivelor a intrat în vigoare în 1996, ca urmare a căderii regimului comunist din România la 1989.[7] Un nou proiect de lege a Arhivelor, care se dorește să racordeze instituția Arhivelor Naționale la realitățile europene, a fost înaintat spre aprobare și aflat în dezbaterea Parlamentului încă din 2008,însă adoptarea sa întârzie.”

Patrioții ies la paradă îmbrăcați în sentimente subțiri care nu le țin de cald. D-aia trebuie să bea o citirică, să se înghesuie în alți patrioți ieșiți la pomana cu fasole. Le e frig cu patriotismul lor găurit care lasă să li se vadă pielea de găină.
Istoricul maghiar Andrea Varga a vorbit acum 1 săptămână cu pasiune despre stupiditatea și anacronismul menținerii Arhivelor Naționale în subordinea Internelor. E adevărat că, fiind un om bolnăvicios de timid, s-a târât sub un pat imaginar și, ascunsă acolo, departe de ceilalți vorbitori, a turuit într-o limbă română greu inteligibilă povești despre revoluționarii români de la 1956, despre cât de greu e să vezi la Arhiva Națională dosarele torționarilor, despre faptul că suntem ultima țară din Uniunea Europeană care nu a casat sentințele politice date în perioada comunistă, despre lipsa noastră de busolă morală, despre incultura civică crasă care domină societatea românească, despre formula chimică a ortodoxiei și ce se întâmplă când amesteci ortodoxie cu foame și Arhive Naționale vegheate de milițieni.

-Nu a fost o înregistrare prea bună, unguroaica a fost arogantă cu românii, nu cred că operatorul a păstrat ceva din filmare.
Jurnalistul e dezamăgit. Nu a înțeles nimic. Ascultându-l îmi amintesc de extraterestrul lui Vonnegut, ajuns în bătătura fermierului, încercând să-i transmită acestuia că îi arde șura dar în limba lui, extraterestră, constând într-un amestec de step și pârțuri. Pentru că nu înțelegea ce zice, fermierul l-a ucis cu o lovitură de lopată.
Andrea Varga este un misionar fără șansă. Cât timp nu o să învețe să spună adevăruri cu miros de țuică, dând capete în gură sau punându-și fustele în cap în accese de țățism patriotic, nimeni nu o să înțeleagă ce zice.
Unguroaica a fost arogantă.
Nu contează că este unul din puținii istorici care se ocupă de ROMÂNII de la 1956, închiși sau uciși de comuniști. Nu contează că ne arată că, dacă vrem să avem o conștiință, ar trebui să o scoatem de sub lacătele milițienilor.
E unguroaică. Și ei, ungurii, l-au ucis pe Mihai Viteazu. Scrie și în Arhiva Națională.

Electra nu s-a schimbat deloc. Copiii ei par uneori mai bătrâni decât ea. Se-nvârte eficientă în bucătărie, fiecare gest agitat este calculat cu 6 zile înainte, nimic nu e de prisos, nimic în plus.
-Ce faci tu?
Tu-ul nu lipsește din nicio întrebare a unui brașovean-brănean-sibian-târgumureșan adevărat. Tu, adică eu, am înțepenit într-o stupoare oșenească, e cumva prea mult acest colibri în trening care aleargă între povești. Acum îmi spune despre cum a ajuns să se ocupe de decorațiuni din pâslă. Face globuri de brad dar împâslește și eșarfe, rochii, căciuli. M-a împâslit și pe mine, stau ca o bufniță pufoasă în camera de lucru și încerc să procesez cu creierul de lână informația pe care Electra mi-o servește.
Are doi copii mari, de liceu și facultate, cheltuieli, casă în Șchei adică lemne pentru iarnă care aici pornește să te tragă la șale de pe la sfârșitul lui septembrie și te mai lasă la mijlocul lui aprilie. Multe păduri trebuie să bagi în vatră, costă pădurile. Și mâncarea iar Alghi și-a pierdut giobul de ziarist și harșt, s-au dus juma din bani și nici la Electra la serviciu nu-i rost de primăvară.
Așa că ce faci când ești supraviețuitor și nu d-ăla cu țâțe puse de apare în show la Protv? Te gândești să pui fasole și dovlecei în curte, să nu mai iei de la piață, te apuci să culegi conuri de brad și mergi la Dragonu Roșu și cumperi pâslă și pânză pentru decorațiuni de brad, tai mileuri și faci steluțe, pictezi mingi de pingpong și le lipești bărbi și căciulițe de moș.
Un prim succes și o revelație: se poate trăi din asta, și-a zis Electra și, cu temele făcute, nu s-a mulțumit să aștepte celălalt Crăciun ci s-a dat peste cap și s-a transformat în regina împâslirii, o văd eu cum îmi face o cucuvea în 12 minute, sculptează lâna ca un Rodin de Șchei cu buricele degetelor roșii.
Se pregătește de târgul de iarnă din Brașov. Acum ar trebui să câștige banii pentru lemne, pentru facultatea fiică-sii, pentru ghetele lui fii-su. Dar ce te faci, că și nea primarul și gașca de la Brașov s-au prins că piața Sfatului e pământ sfânt, roditor, țâșnesc banii din fiecare dală ca izvoarele de apă termală în Covasna. Păi numai să ne gândim câte zeci de mii de turiști vin la Brașov, mândri că sunt români, că Ardealul e al lor și în Ardeal e porumb fiert și vin fiert și acadele, plăcinte congelate, cârnați colorați și chiar și rochii împâslite cu macii lautrecieni ai Electrei?
Multe zeci de mii. Poate chiar 100.000. Poate mai mult.
Și atunci primăria zice așa: cine vrea căsuța de lemn în piață sare cu ofertă în plic închis. Licitație.
Anul trecut, o căsuță cu vin fiert s-a licitat la 60.000 lei pe lună. Da. Aproape 14.000 de euro pe cușca mioriticului tău, ce-i drept cu super-locație. Electra a avut noroc. Ăștia cu artizanat nu au fost mai mulți decât căsuțele alocate, deci cerea cu oferta a fost tanda pe manda. Dar cei cu mâncare și băutură s-au sfâșiat între ei.
Anul ăsta, s-a terminat.
Zice Electra: “Pentru ca, cica, sunt si artizani mai multi decat locuri, tre sa licitam. Ura. Am fost azi la primarie si am mazgalit in plic o suma. Colosala. Ca sa ma asigur ca am unde sa imi vand muntele de impaslituri pe care le-am facut. Altfel, raman cu ele si pana la anu mi le manaca moliile. Nu mai zic ca am bagat bani in materiale si niste munculita. Ca mine, sunt multi dintre cei care au licitat: una bolnava de cancer, cu fata la studii in Londra, traieste din bijuterii din fimo, e sigura sursa de castig. Alta bolnava de schizofrenie, medicul i-a recomandat sa faca terapie ocupationala, face niste bijuterii geniale din sarma si pietre, ma-sa alearga saraca sa le valorifice, sa fie fata multumita pentru ca, altfel, intra in criza si depresie. Si povesti d-astea mai am.  Astia care cu manusitele fac cate ceva, au licitat la disperare.”
S-au organizat oamenii și au depus o petițiune la primărie. Aceeași instituție care e băgată pân la țâțișoare într-o mlaștină de rahat. Nimic nu-i cușer aici, de la scandalul la Teatrul Dramatic, circul de acum niște ani de la Filarmonică, renovări de clădiri istorice sau locuri de agrement, administrarea obiectivelor istorice, vânzări de clădiri de patrimoniu, totul e tratat cu măiestria unui măcelar viclean care spală cu oțet, ca să nu pută, o bucată de carne stricată.
Primaru e cățărat pe dosare penale moi și groase, dar brașovenii l-au votat că ăsta a furat, deci nu mai fură pe când ăștia de vin noi fură sigur, că le e foame.
Nuuu, așa a zis frate-miu atunci, ăsta de a furat o să continue să fure, e ca revoluționarul care a apucat să bea apă de la robinetul aurit al lui Ceaușescu, nu se mai întoarce la cișmeaua lui ruginită.
Au trimis oamenii petițiunea. O hârtiuță a primit număr de înregistrare și acum se sufocă în vreun dosar. Electra, nicio speranță tată. Decât dacă s-or ridica din rândul societății civile niște avocați care să facă din oficiu, întru renașterea sentimentului comunitar, o acțiune în justiție și astfel, cu al 5-lea sau câte or fi, dosare penale sub fund, Scripcaru să se dezechilibreze și să cadă. Deși istoria ne învață că întotdeauna vine unul mai prost.
Mai jos petiția târgoveților brașoveni.
Către PRIMARIA BRAŞOV
Domnului PRIMAR GEORGE SCRIPCARU
Domnului ADMINISTRATOR MIKLOS GANTZ
 
În legătură cu licitaţia la plic închis ce urmează a fi desfăşurată în vedere ocupării căsuţelor din Târgul de Crăciun din Piaţa Sfatului, vă semnalăm următoarele:
1.       Licitaţia nu a fost publicată pe site-ul Primăriei Braşov aşa cum impune legea. În legătură cu acest eveniment, pe site a fost publicată doar licitaţia legată de desemnarea organizatorului de evenimente pentru Brasov – oraş de poveste. Considerăm că, în acest fel, procedura a fost viciată iar asta deschide calea contestaţiilor care ar putea bloca licitaţia. Termenul ramas până la deschiderea evenimentului este atat de scurt încât există riscul ca târgul să nu fie gata la timp.
2.       Primăria nu a publicat pe site nici conditiile de desfăşurare a târgului. Noi, cei interesaţi să participăm ca expozanţi, am aflat informatii din mass-media locală care consemnează ca vor fi 20 de casuţe food si 20 pentru non-food. Constatăm acum că, in mod discreţionar, fără motivare şi anunţ prealabil, Primăria a decis să aloce doar 17 căsuţe pentru non-food. Considerăm că aceasta decizie este abuzivă,  inechitabilă şi generatoare de suspiciuni.
3.       Decizia de a organiza licitatie la plic inchis pentru desemnarea expozanţilor din târg reprezintă o abordare pur comercială din partea organizatorilor. Asta va genera o abordare pur comercială şi din partea expozanţilor care, sunt nevoiţi astfel să facă volum mare de vânzare. Vor achiziţiona ieftin din en gross şi vor vor vinde scump în târg. Ceea ce afectează grav promovarea meştesugurilor şi a produselor hand-made autentice.  Târgul de Crăciun din Piaţa Sfatului nu va fi o experienţă culturală pentru cei care îl vizitează, ci una de shopping.
Vă rugăm să vă aplecaţi cu celeritate către aceste sesizări şi să îndreptaţi ceea ce încă se mai poate îndrepta.
În speranţa unei bune colaborări, vă asigurăm de întreaga noastra consideraţie.

Vrăjitoarea de 98 de ani pozând cu trabuc în gură și flori în păr, mâinile ieșind ca niște rădăcini din solul trupului acoperit de o rochie albă, cu volane. Costă dacă vrei să îi faci o poză. Nimic nu-i gratis.
Cupluri tinere, umblând degajat la braț prin centrul Havanei, apropiindu-se timid și mereu cu un aer serviabil ca să te întrebe de unde ești, dacă la tine în țară se joacă baseball sau ai campioni la box și, indiferent de răspuns, dacă vrei să mergi la un concert Buena Vista Social Club sau poate să bei un cocktail la barul preferat al lui Hemingway.
Nu mulțumesc, nu mulțumesc, spui cu un nod în stomac, simțind că ceva nu e în regulă cu perechile ăstea de roboți care par că se cunosc de maxim 2 ore, care pun mereu aceleași întrebări, despre țară, box și baseball. Dar poate ești tu paranoic, poate așa se face small talkul în Cuba. Uite ăștia doi sunt niște îngerași rafaeliți, cu blugii pocnindu-le pe fese, nu ar face rău niciunei muște, doar dacă s-ar așeza cu bucile lor pline pe ea.
Îngerașii rafaeliți vorbesc de box, de gimnastică, își consumă în 100 de metri vocabularul și subiectele așa că în tăcere ne trec granița dintre Havana medievală și cea pre-modernă, cu magazine prăfoase și alimentare decorate cu mileuri pe care odihnesc la distanță de 30 de centimetri unele de altele sticle de vin de orez adus din China. Sărăcie pe care nu o poți uita chiar dacă vii dintr-o țară unde nu ai avut baseball. Ai avut box și ai avut comunism.
Se plătește cu pesos aici, tu turistul nu ai pesos ci pesos convertibles. Cu pesos convertibles poți să mergi în shop la Hotel Nacional, să îți cumperi jucării chinezești pentru că vine Crăciunul și au băgat jucării chinezești.
Îngerașii rafaeliți ne târăsc pe străzi mirosind a pipi revoluționar, printre clădiri prăbușindu-se în slow motion, printre cutii de plastic în care babe ridate au scos la vânzare 3 ouă, 2 papaya și un pepene zbârcit ca fețele lor.
Ne depun în pragul unei case tapetată pe interior în atlas purpuriu-vânăt, d-ăla de sală unde se țin ședințele de partid. E un paladar combinat cu bordel, servești supă de pui și apoi pasăre cubaneză, pe paturile acoperite cu atlasul vânăt. Curvele sunt tăcute și cuminți ca niște fete mari. Suntem doar noi în tot paladarul-bordel și cei doi îngerași primesc o farfurie de supă, comision că ne-au vânat și ne-au adus aici, în stomacul ăsta cu miros de săpun ieftin, care ghiorțăie de foame.
E sărăcie cruntă în Cuba.
La hotelul de 4 stele cu podeaua acoperită cu dale pictate, cu prosoapele îndoite în formă de lebădă sau elefant, dimineața ți se dă parizer prăjit, ca la Aro în 1987.
Nu am uitat nimic, futu-i mniezăii lui de Ceaușescu și îmi dau lacrimile de panică, dacă nu suntem în 2004 ci în 1984, dacă am căzut printr-o falie temporală înapoi, în anii `80, între rafturi aliniate precis cu cutii cu creveți vietnamezi și șampanie?
Pe drumul către Punta Gorda, copiii se aruncau în fața mașinilor cu numere vișinii, cele de închiriat. Frââââââânăăăăăăăăăăă, capul proiectat în parbriz, l-am lovit?
Nu.
Unde mergeți? Nu mai mergeți acolo, a fost uraganul Matilda, tornada Henry, cutremurul Valerie, au fost toate și au făcut praf hotelul vostru dar veniți la noi că mama are paturi și mâncare. Ai face orice ca să prinzi un turist grăscior. Te-ai arunca chiar și în fața mașinii.
În aeroportul din Havana, o olandeză pe la vreo 50 de ani cu figură de bătăuș târăște de braț un negru tânăr, încălțat în pantofi maro, butucănoși. Tocmai i-a cumpărat un trening lucios, în culorile drapelului cubanez, de la shop. Bărbatul strălucește de încântare, a făcut o afacere bună să se însoare cu olandeza matelot, deja culege roadele. Are chiar și verighetă de aur, la fel de sclipitoare ca viitorul care i se întinde în față, palma lui Dumnezeu, moale și roză, care uite, i-a ascultat rugămințile, l-a cules din țărâna cubaneză și îl poartă spre Olanda.
A scăpat.
Să rămâi 27 de ani în limbo, în nefireasca încremenire a visului pălărierului dement, te gândești că Dumnezeu te-a uitat.
Sigur te-a uitat.
Dar cel mai straniu este cum te uită cei care au avut și ei comunism și box, chiar dacă nu au avut baseball.
Un popor care a cunoscut foamea nu are voie să nu compătimească un popor înfometat. Și cu toate astea, dintr-o amnezie totală sau dintr-o cruzime stranie, poporul care a suferit de foame se întreabă plictisit: ce tot atâta tevatură? Las că știm noi că la voi e cald, aveți banane și rom, nu vă mai plângeți atât că fără Fidel erau americanii peste voi și vă distrugeau insula.
Și noi am avut campioni la box. Probabil de la loviturile la cap ni se trage.

Radu mi-a spus să mă opresc din scris cărți de călătorii. Că sertarul ăsta cu oameni care scriu despre călătorii e plin cu ciorapi roși de molii. Că pute a repetiție și a mentă putredă. Pleacă de acolo, tu poți să scrii mai mult.
Am vrut să îi spun că eu nu scriu despre călătorii. Scriu despre timp și cum aleg oamenii să și-l umple, scriu despre ce uităm și ce nu știm că am uitat, scriu despre curiozitate și despre suficiență, despre geografia umană a vieții și despre alegerea de a ieși din loop.
Despre razna.
Despre oameni nelalocul lor și oameni la locul lor, nici primii și nici ceilalți neștiind că sunt la locul sau nelalocul lor.
Despre idiosincrazii și poezii scriu, despre singurătate și împreună și veșnica încercare de a prinde fericirea de mustăți, de o răsturna pe spate și de a o mângâia ca pe o pisică grasă, pe burtă.
Splendidul Loc al Fericirii Supreme este numele celei de-a treia cărți care pare să fie despre călătorii dar este despre toate de mai sus. Cartea căutărilor, cartea negăsirilor, cartea mărunțeniilor care compun viețile noastre consumate, unele, pe traiectorii clare. Altele, pe traiectorii sinuoase.
Splendidul Loc al Fericirii Supreme este, probabil, cel mai nefericit loc din Mongolia. Un templu distrus de comuniști, cadavrul lui adunat din țărână după 1990 și rezemat de un par. Pare viu, așa și-a zis tânăra democrație mongolă, privind hoitul descompus al templului.
Să-i spunem Splendidul Loc al Fericirii Supreme.
Poate cartea asta ar trebui să se cheme Cartea iluziilor, Cartea înșelăciunilor, Cartea Placebo.
Minciunile pe care ni le spunem toți, oriunde am fi, ca să supraviețuim.
Unii din noi sunt mai dramatici, unii mai relaxați, unii calmați de o sticlă de vodcă, alții de un shopping mall vuitor.
Oameni.

Și atunci cum să te oprești să scrii despre oameni?

O bucățică mai jos. Pagina 126 și pagina 127. Ne vedem la lansare.

“În ultima zi, de la atâta ploaie, drumuri proaste şi nevoiaşi cu vehicule rupte, au înaintat doar 12 kilometri.

— Ce motociclete aţi luat?
Amândoi călăresc o motocicletă rusească, IJ, faimosul Ural modelat după BMW R71, ciordit de sovietici în ’39 de la nemţi, prin intermediul suedezilor.
Motocicletele i-au costat 1 500 de euro bucata.
— Scump, îmi scapă cucul pe gură. Asta e, am trezit avariţia somnoroasă a elveţienilor.
— Crezi? Și nouă ni s-a părut.

Mâinile se frâng, conversaţia se stinge.

Înainte să se retragă în cortul lor, apuc să-i mai întreb de ghid.

— Ce-aţi făcut cu el stimabililor?
L-au trimis acasă. Nu vorbea nici germană, nici franceză, nici engleză. Vorbea mongolă şi pe aia puţin, aşa că l-au trimis acasă.

Padme e în colţ cu Dorj, discută mărunt, îşi şoptesc cuvinte aplecate într-o parte, ca într-o scrisoare aşternută de o mână de învăţătoare de ţară. El ne vede rămaşi singuri şi vine cu ea la masă, aduce o nouă sticlă de vodcă şi, în ciuda bilei care nu şi-a revenit, nu mă mai opun. Plouă. E noiembrie deşi e iulie, ce poţi să faci decât să bei încercând să îţi îngustezi universul, să-l faci mic şi inteligibil şi să-l bagi în buzunar, împăturit ca pe-o batistă parfumată. Bem ca mongolii, dintr-un singur pahar şi el povesteşte despre vânătoarea de leoparzi de zăpadă. Cică iarna Mongolia se umple de bogătani olandezi şi americani care vin să puşte oi argali şi irbişi, iar guvernul eliberează licenţe de vânătoare şi face o grămadă de bani din asta. Și din turismul extrem.

?????

Cum adică extrem? Vodca mi s-a lăsat pe creier ca o pleoapă pe ochi. Sunt mulţi turişti străini care vin să se dea cu maşinile prin nămeţi.

— Odată, acum vreo şapte ani, am făcut cu maşina 41 de kilometri în 11 ore, spune zâmbind amintirii Dorj.

Nu-nţeleg nimic. De ce zâmbeşte? Unde e plăcerea? Un-de e plă-cie-rea, mi se împleticeşte limba.

Pilotul-cioban-inginer-samsar de maşini furate se jură că nu există plăcere mai mare decât să calci viteza şi apoi să tragi frâna de mână şi să aluneci pe gheaţa lacului Khovsgol, ăsta acote, de aici, unde ajungem noi mâine.

Nu-i problemă cu gheaţa, are şapte metri grosime. Se sparge doar dacă treci cu camion de mare tonaj sau dacă e o iarnă mai caldă. Transportul de mărfuri către Rusia se face de obicei peste lac, pentru că, atunci când îngheaţă, devine autostrada perfectă. Topor de Fier spune că 74 de camioane sunt pe fundul lacului şi că din anii ’90, de când Khovsgol e parc naţional, nu mai ai voie să mai alergi cu maşina pe gheaţă. Cui îi pasă?

Ori suntem golani, ori nu suntem.”

În chineză, cuvântul mâine conține un simbol care înseamnă nu numai următor ci și și jos. Cuvântul ieri conține un simbol care înseamnă nu numai predecesor ci și sus.
Hm, mereu m-am gândit că viitorul e sus, că ce e în spate e jos. Că viața mea e un povârniș, că atunci când o să ajung pe coamă, acolo sus, într-un mâine al lui mâine al lui mâine, peste 60.000 de mâine, o să am lumea la picioare și eu o să mă uit la ea și lumea o să fie mică și vagă, fără detalii, împãrtitã în pătrățele verzi și maro, ca o bucată de mozaic de baie.
Iar eu, peste 60.000 de mâine, cu ochi bătrâni nu o să mai văd nimic de pe muntele meu. O să-mi imaginez drumuri, copaci, căsuțe cu acoperiș Lindab căci peste 60.000 de mâine nu o să mai existe țiglă și o să mi se facă foame de o față umană, o să mi se facă foame și de o chiftea cu muștar, o chiftea caldă băgată în pâine.
Foame de lup o să am eu acolo sus pe creasta mea de munte pe care am reușit iată, singură am reușit, să o escaladez. De ce dracului am vrut să ajung aici, singură, fără mâncare? Nu se vede nimic de aici, nu se aude nimic de aici și să nu-mi spuneți iar căcatul ăla că aici e tăcere și tăcerea vorbește mai bine decât o mie de cuvinte. Sau ãla era clicheul cu poza care spune mai mult decât o mie de tăceri.
Tăcerea nu e bună. E înfricoșătoare ca moartea și atunci creierul tău începe să bată cu furculița în masă, să facă gălăgie ca să alunge frica.
Pentru că fricii nu îi e frică decât de gălăgie.
Și așa, de frica fricii, inventez voci și zgomote și mă mint că nu sunt singură dar, de fapt, sunt dată dracu de singură. Sunt doar eu și umbra mea tăcută care noaptea se duce să se vadă cu alte umbre, să se plângă de mine că sunt  din ce în ce mai mică și că îi e greu să se adapteze la micșorarea asta galopantă a mea.
Dar eu nu vorbesc limba umbrelor și habar nu am că în fiecare zi cresc în minus de, în curând, o să fiu atât de mică încât o să-mi pierd până și umbra. O să ajungă și ea în Valea Umbrelor unde se strâng toate cele rămase fără om.
Iar eu, minusculă, nano-eu, cocoșată de voci și zgomote pe care le duc în spate ca pe-un sac de porumb, voi ajunge sus, dorind o chiftea caldă și neștiind de ce am ales să urc povârnișul pentru că nu e nimic în capăt care să merite efortul.
-De ce la voi, la chinezi, viitorul e în jos și trecutul e în sus?

Emily are 24 de ani, este han laoshî, adică profesoară de chineză. Arată de 12 ani dar indiferent care e vârsta ei din buletin îmi răspunde cu un aer bătrânesc, de maestru cu mustăți albe pân la podea, că timpul curge ca râul. Se știe.
Timpul curge de sus în jos, din munte la vale. Ca râul.
Viața este o plimbare care te duce din frigul poienii alpine în căldura molcomă a șesului.
Mâine te vei trezi și vei mai coborî 3 metri, trecând printre turme de oi și iaci. Ai viața mereu în față, la picioarele tale, pătratele verzi și maro devenind cu fiecare clipă, cu fiecare pas pe care îl faci la vale, mai clare, mai dense, locuite de zgomote care se ridică în aer ca un stol de potârnichi speriate. Nu sunt doar în capul tău, nu. E plin de zgomote aici, păsărele și vite, oameni, câini, cai, pisici și mașini.  Și chiar și sfârâitul chiftelelor în tigaie.
Doamne ce poftă îți e de chiftele calde în pâine.
Ai ajuns la țanc la masă.
Te așteptau.
Nu e bine să te culci cu burta goală.
Nu e bine să trăiești cu burta goală.

Cred că râul chinezesc îmi place mai mult decât muntele occidental.
Mâine o să o iau la vale, căci aici, sus, unde am ajuns eu, miroase a iarnă și mi-au înghețat până și dorințele.