Pe Cătălin Gomboș l-am cunoscut prin Marian Voicu acum doi ani, la Frontline Club. E foarte bun pe Orientu Mijlociu, a locuit acolo, a fost corespondent de război. Un jurnalist strălucit. Așa a fost descris Cătălin de către Marian, un alt ziarist cu reputație extraordinară, presat ca o floare de colț în ceaslovul birocratic al structurii TVR.
Cătălin a vorbit de câteva ori la dezbaterile Frontline despre Afganistan, Iran, Irak, refugiați, Siria și Turcia. De fiecare dată pregătit, lucid, coerent, interesant, informat, calculat. Acum vreun an am ieșit la bere.
-Unde mergem?
-Știu eu un loc, a zis el.
Am intrat într-un beci claustrofob, în intestinele unei clădiri de lângă Cișmigiu. De ce aici?
Pentru că aici Cătălin este barman, atunci când nu lucrează la Radio România. Servește bere pentru că salariile din radio sunt mici, pentru că Mira, soția lui, lucrează tot în radio, pentru că au două fetițe și nu se ajung cu banii.
Un jurnalist extraordinar care trebuie să își ia un al doilea job, de barman într-o speluncuță, ca să își întrețină familia.
Iar acum este pe cale să își ia un al treilea job care să îl înlocuiască pe primul pentru că directorul general al postului Radio România a convocat o comisie specială care să îi ancheteze pe el și pe colegul lui Alexandru Rusu pentru că la o dezbatere Frontline, în luna aprilie, au declarat că în instituție se fac giumbușlucuri și sforării și atunci a scris presa și a aflat și CNA-ul ce căcănării face conducerea Radioului și a mustrat conducerea. Dar a venit vara și lumea a uitat, dar conducerea n-a uitat și acum și-a trimis cozile de topor să îi ia iar la rost pe Cătălin și pe Alexandru.
-Eu mă aștept să mă dea afară, a zis Cătălin.
Și uite așa am pe conștiință eu cu rahatul meu de Frontline familia unui jurnalist dar și pe voi, ăștia de ascultați radioul public, care nu o să mai aveți șansa să îi auziți nici pe el și nici pe Alexandru Rusu pentru că ei au avut curajul să spună că Minculescu de la Radio se poartă ca Dragnea în Teleorman. Măcar dacă ar fi zis asta, dar nu au zis, au spus că nu e în regulă să manipulezi opinia publică și să orchestrezi campanii din banii contribuabilului, adică banii mei și ai tăi.
Nu pot să nu mă gândesc: ce bine am făcut că am adus Frontline în România?
Am ajutat pe cineva?
Mai rău am încurcat.
Cătălin o să își piardă probabil jobul de la radio. Dacă nu acum, sigur în viitorul apropiat, când nu o să mai fie lumea cu ochiul pe scandal. Oare o să-l angajeze vreunul din decrețeii care s-au încântat la textul scris de o cunoștință azi pe pagina lui Tolo?
Oare de ce nu a avut același succes materialul de ieri, publicat tot pe tolo.ro, despre audierea absurdă de la radio a celor doi jurnaliști?
De ce nu au curs likeurile și sharerurile?
Am un răspuns dar nu o să vă placă: pentru că oamenii ăștia care fac ceva, care încearcă să schimbe ceva, nu au vână de piariști. Trăiesc vieți modeste, ștergând pahare sau umplând halbe, cu al doilea job luat într-o cârciumă la subsolul unei clădiri cu bulină roșie.
Nu au timp să scrie eseuri despre ce ar fi trebuit să facă dar nu au făcut pentru că nu au avut curaj, le-au plăcut banii și au pus botul la capitalism. Pentru că nu au bani și nu au pus botul la capitalism.
Iar curajul îl au nu doar în texte ci și în viață. Nu într-un mâine ipotetic, când s-or ridica de la masă și o să mute munții, ci într-un azi concret, când vorbesc despre o instituție publică, despotică și anacronică.

Dar se vede treaba că noi suntem un popor liric. Likeurile și sharurile curg doar pentru menestrelii care descriu eroii.
Nu și pentru eroi.

PS. Aici e textul de la tolo despre ce s-a întâmplat ieri la Radio România.

Radio, în prealabil, România

Intersecția e blocată. Stăm de 12 minute în același loc, un dumicat de autobuze, tramvaie, troleibuze, mașini înfundând gâtlejul îngust al intersecției. Nu se mai claxonează. Resemnarea și noxele intră pe geam și mă pornesc într-o tiradă împotriva primăriei, poliției, administrației drumurilor. Dar nu, nuuu, mă întrerupe șoferul, un țigan burtos care-și păstrează vocalele în gușă și dă drumul numai la consoane, pârâind ca un aparat de coduri din al doilea război mondial.
Nuuu, doamnî, nu-i așa. E de la oameni. E răi oamenii că uite, nu se gândesc, merg pe roșu și blochează tot. De la oameni e.
Dilema prizonierului.


Trădați de stat, de instituții, de familie, de școală, de popă, veniți dintr-un Mad Max în care fiecare e pe barba lui, românii nu știu ce e aia colaborare.
Cum să le arăți că suntem noi împotriva lor, că doar împreună o să reușim să deblocăm intersecția?
Dilema prizonierului este un exemplu de joc din teoria jocurilor iar teoria jocurilor este studiul modelelor de conflict sau colaborare între decidenți raționali. Animalele sunt decidenți raționali, lilieci și coioți, gâște și lupi aplică teoria jocurilor și dilema prizonierului, reușind să creeze flowuri benefice turmei, cârdului, cuplului sau haitei.
Dar românii e răi.
Și e singuri.
În celulele paranoiei lor, fără un abatele Faria care să-i ajungă printr-un tunel săpat cu lingurița, nasc gânduri de distrugere a lumii.

Intru în intersecție, m-am dus, ce contează că rămân fix în mijloc și tramvaiul nu mai poate să treacă și după el e autobuzul și în spate mașina salvării care nu are pe unde să se strecoare și uite așa, undeva, la 15 minute, un băiat de 42 de ani care a făcut infarct moare pentru că nu ajung ăștia la timp la el să-l salveze pentru că tu, o grăbită, să fii cu 2 metri mai aproape de destinația ta care se află la 8 kilometri. Adică vreo 10 intersecții blocate de alți singuratici plini de ură.

Nicio șansă să ne revenim, îmi zic stând pe scara statiei de metrou, blocată și ea de oameni care stau câte doi, înșirați ca la intrare în clasă. Dacă îl bați pe cel din stânga pe umăr și-l rogi să te lase să urci, se uită urât la tine: unde te grăbești?
Geaba îi arăți tălpicile desenate cu vopsea galbenă, unele unele lângă altele, adică aici stai, altele decalate, o tălpică pe treapta asta, alta pe cealaltă, aici mergi.

Semiotica le scapă. Le-o explici și nu vor s-o priceapă.
Unde te grăbești?

E multă ură în oraș. E multă răutate și mânie, izbucniri de furie și nimeni nu pare să realizeze că pumnii ăia pe care îi cară în cel de lângă el, sunt pumni pe care și-i vâră-n ochi, într-un gigantic-schizofren-masochist Fight Club.
Arde-l, rupe-i capul, zice românul și-și mai înfige un topor în tărtăcuță și, cu ochii plin de sânge, strigă: victorie!!! apoi moare fericit.

Nu poți aplica dilema prizonierului într-o țară care vrea să fie închisă în celula ei confortabilă, îmi zic ascultând taximetristul care umple cu penisuri urechea șoferului de autocar care a pus avariile și a plecat, ocupând juma de bulevard cu bidiviul lui. Poți doar să fii temnicier.

Senad avea 23 de ani când a izbucnit războiul în Bosnia. Mai are doar patru prieteni în Sarajevo. Restul sunt morți sau în Suedia, State sau Anglia. Regretă că nu a plecat. S-a gândit că poate să schimbe ceva. În ăștia 20 de ani de când e pace, Bosnia a dat o tură de stadion și iat-o fix în locul în care era în 6 aprilie 1992. De fapt nu, exagerez, e în 5 aprilie 1992. Astăzi, președintele republicii Srpska, Milorad Dodik este primit de președintele Putin. Sedan crede că Dodik va obține de la ruși sprijin pentru organizarea unui referendum de declarare a independenței. Nu mâine, dar poimâine sigur, războiul va coborî din nou în stația Sarajevo.
În cei 4 ani de război, Națiunile Unite și Comunitatea Europeană au mâncat semințe și s-au uitat de pe margine cum zeci de mii de oameni au fost uciși. Birocrație, cretinism, amoralitate, experiment dement?
Nimeni nu mai crede în Europa. Care Europă?
-Trebuie să țineți cont că, pe vremea aia, Rusia era condusă de Elțân. Acum e mult mai rău. Mult, gândiți-vă la ambițiile lui Putin și la tăcerile speriate ale Europei.
E groasă.
Senad știe că războiul e aici. Poți să îi simți halena acră. Dar nimănui nu-i pasă. Milioane de bosnieci vor fi făcuți chiftele de tocătorul indiferenței europene.
Și ce spune asta despre noi?
-Musulmanii din Bosnia sunt cei mai secularizați, educați, integrați musulmani din lume. Și cu toate astea, nu sunt protejați, mai mult, sunt decimați în războaie etnice. Dacă asta li se întâmplă celor mai europenizați dintre musulmani, care este viitorul previzibil al refugiaților din Siria, Palestina sau Afganistan? Ce șanse reale au ei de integrare?
Zero.
La televizor, 8 amărâți sunt filmați cu spatele la o dubă, au fost prinși trecând cu barca Dunărea, undeva în Dolj. În drum spre Germania. Spre viitor.
Însă viitorul e undeva înapoi.
În 5 aprilie 1992.

Referendum places Republika Srpska on track for secession from BiH

Aveți mai jos înregistrarea dezbaterii din seara lui 20 septembrie. Au vorbit jurnaliștii Marian Voicu, Senad Pecanin și politologul Andrei Țăranu.

-Akita, futu-ți capul tău, ai săpat ca o nesimțită și …
Jap, jap, palmele se aud pe crupa blănoasă a câinelui.
-Ce s-a întâmplat dragă?
-Cretina asta de cățea a săpat răsadurile, pusesem și eu niște răsaduri și le-a scormonit de le-a luat dracul.
-Păi trebuia să pui un gard.
Țara gardului răsare.
Oriunde te uiți e un gard, un zid, o sârmă ghimpată, un indicator care să-ți transmită că nu ai voie să treci, că aici e proprietatea lu cutare, a statului, a armatei. Și mormintele au garduri care să nu lase bulgărașii de pământ de la Marian să se rostogolească la Traian. Terasele din piețele publice sunt încojurate cu borne de piatră și copacii sunt prinși în cătușe metalice, ia de mai scapă tu de poți.
Pare primul gest istoric făcut de primii români. Să le zicem Glad și Menumorut. S-au întâlnit într-o poieniță, singurele suflete din spațiul carpato-danubiano-pontic, s-au privit în ochi, au rupt trei vreascuri și au pus repede de un gard între ei.
Și apoi, vreme de 37 de ani, l-au mutat la stânga și la dreapta, l-au lungit și l-au întărit, au pus pietre și oșteni pe gard și după gardul ăsta au mai ridicat unele care să despartă bărbații viteji de cei lași, ceapa de roșii, găinile de vulpi, femeile de portofele.
Gardurile au pătruns în biserici, delimitând altarul de navă.
Gardurile înconjoară absurd Isuși răstigniți la marginea drumului sau cruci de fier care marchează la marginea vreunei șosele câte un accident sinistru.
Gardurile pun piedică mistreților să se întoarcă la familiile lor rămase de cealaltă parte.
Gardurile înalte ascund ciordeli de miliarde și viloace nesimțite în care mahării își ispășesc arestul la domiciliu.
În loc de vulturul valah, zimbrul moldovean sau acvila transilvăneană ar trebui să avem pe drapel o ulucă de lemn. Semnul profundei noastre incapacități de a percepe întregul.
Nu vezi că ăsta e al meu?
Treaba mea se termină în acest punct.
Nu trece mai departe.
Cine ți-a dat voie să te joci cu ăstea?
Ce-mi iese de aici?
Părți, bucățele, dumicați, firmituri. Fiecare cu gărdulețul lui care ne împiedică să ne unim în ceva mai mare care să ne țină la toți de foame. Ne culcăm mereu cu mațele chiorăind, nesătui și răi, oare ăla de peste gard a mâncat mai bine? Oare a sărit gardul la mine și mi-a furat un pepene? Oare dacă mut gardul ăsta 8 centimetri halindu-i din proprietatea lui, o să vadă?
Garduri ca arme de atac, garduri ca strategii de apărare, garduri protectoare și garduri delimitatoare. Fiecare dintre noi ar trebui să care mereu la el o ulucă mobilă pe care să o așeze frumos, pe masă, să-l despartă de vecinu la serviciu sau la restaurant, în autobuz sau  la policlinică. Să stai pitit după el și să nu lași pe nimeni să intre și să-ți răvășească răsadurile tocmai puse, futu-ți mama ta de câine! Să vezi ce gard de beton, de 4 metri, cu sârmă și reflectoare și ninjuți plătiți din alocația lui ăla micu îmi construiesc! Amin!

Taximetristul nu a fost la mitingul transportatorilor împotriva taxei RCA. Ce rost are? Oricum nu se rezolvă nimic. Speteaza scaunului stă în unghi de 120 de grade, strivindu-mi genunchii, el e imens, un Jabba The Hut sfătos la numai 29 de ani.
Nu-i gras ci doar prea plin de teorii, povețe, informații care îi umplu burta, ceafa și fălcile. Știe tot. De pildă povestea cu RCA e cioaca serviceurilor auto care umflă monstruos prețurile.

-Ce să vă zic doamnă, cazanul meu de Logan a fost lovit în aripă, nimic foarte grav, și toată reparația a fost estimată de service la 5100 de euro, 1400 piesele și 3700 de euro manopera. Am văzut nota de plată de la asigurare. Cum să coste atât manopera, frățioare? Și ăștia de la asigurări sunt pe tamjă cu serviceurile, își iau parandărăt și peste toți e Mișu Negrițoiu care și-a luat și el parte, că nu e prost. Niciunul care a ajuns atât de sus nu este prost.

Îi respectă pe Mișu și pe Ghiță și pe Cocoș și pe Ponta, sunt oameni luminați, nu degeaba a ieșit Ponta cel mai mare intelectual al României în sondaje.
-Noi suntem prea mici, vocea taximetristului părăsește modestă corpul de 152 de kilograme. Noi nu putem să schimbăm nimic. Chiar așa, ați auzit de planul Kalergi?

Nu am auzit.
-Păi intrați pe gugăl și căutați chiar așa, Kalergi, cum se aude decât cu k de la kilogram. E un evreu-austriac care a pus la cale Uniunea Europeană și distrugerea națiunilor prin emigrație. Să aducă ciori și chinezi care să ne, cum se zice, să ne facă mai puțin români.
-Să dilueze?
-Așa, să dilueze. Da, să nu mai fim noi români, francezii să nu mai fie francezi și nemții, nemți. Să iasă un amestec d-ăsta care să ne facă mai ușor manipulabili, să ne conducă cei puternici mai simplu, să nu ne mai revoltăm. Și Merkel acum face treaba asta. Citiți dumneavoastră pe gugăl planul Kalergi. Cum se aude.

Taximetristul e informat. Nu e scăpare, dacii botezați cu apă de chinez și negru și-au pierdut tăria lor genetică. Poate doar Mișu și Ponta, Ghiță și Cocoș să-și fi păstrat adn-ul neînfricat și inteligent spre care, cu toții, ar trebui să tindem.

În parcarea de taxiuri, Jabba salută trei șugubeți care o freacă, n-au chef de muncă, e zi de miting, ia mai duceți-vă domle cu metroul.
-Coae, ai fost la demonstrație? îl întreabă unul din ei.
-Nu coițe, că era pe centură. Băgăm o tablă?

Nu poți să lupți cu evreii și planul lor diabolic de a conduce lumea prin mărirea RCA-ului, așa că mai bine bagi o poartă-n casă, un cinci-trei, hai cu tata. Auziți băi, voi știți de Kalergi? Căutați pe gugăl, se scrie cu k de la kilogram.

Am vrut să scriu despre șoferul de taxi și teoria conspirației sionist-austriacă pusă la cale în 1922 și executată acum de Merkel, dar o las pe mâine, când am timp să aliniez frumos dumicații paranoiei în farfurie.
Azi, pentru că am predat cartea și pentru că mi-e lene, vă mai dau, teaser, o bucățică. Tot din Mongolia, că mi-e mai la îndemână.

Uniți sub stindardul artei, strângem mesele la un loc și iată-ne, cu marele star mongol în cap, adunați sub o ploaie de legende mongole. Ghida Happy Camel traduce vorbele marelui star mongol, să-i spunem MSM că mi-e și mie greu să tot scriu marele star mongol.
MSM spune că mongolii se trag din gazela-om care s-a împerecheat cu lupul și asta îi face neînfricați și uite și o zicală: dacă ajungem vreodată la 5 milioane, dăm foc la întreaga lume.
Mongolii din restaurant râd încântați când aud amenințarea, noi, ăștilalți facem rapid calculul. Sunt doar 2 milioane, putem să stăm o vreme liniștiți.

Americanii își cară panicile în viluțele de lemn și noi rămânem înfipți la masă, daci, cei mai viteji dintre traci, așa că MSM decide să ne treacă prin testul sistemului rusesc de băut.
Sunt 6 mongoli și 2 români. Pe masă este un singur pahar din care trebuie să bea toată lumea. Paharul înghite 150 de mililitri de vodcă, trebuie să îl dai peste cap atunci când îți vine rândul, altfel paharul e blocat la tine și turul nu poate continua. Toți ochii sunt pe tine, dă capul pe spate și toarnă.
-Good girl!!! strigă încântată ghida Pace, cuvintele cu accent britanic împleticindu-se puțin în limba lățită de alcool.
-Îmi place vodca de mor, adaugă și apoi aruncă pe gât beuturica, alunecând într-o ușoară paralizie bahică.
După Pace vine rândul șoferului-ghid-arhitect, să-i spunem ȘGA, care nu știe o boabă de engleză. Cum te înțelegi cu turiștii? întreb ca să fac conversație subțire. Pace traduce. ȘGA se uită uimit la ea, apoi gesticulează violent și, la final, spune ceva. Pace aproape cade de pe scaun de râs.
-Ce a zis? Ce a zis?
-A spus că vorbește limba pinguină.
ȘGA continuă să gesticuleze iar Pace traduce: dumnealui a fost în stradă în `90, să lupte pentru democrație. Crede că Mongolia va avea un viitor bun doar dacă Rusia va intra în UE.
Îi spun că depinde cu ce intră. Cu tancul este cea mai posibilă variantă.
Șoferul râde, MSM râde, Pace, Padme și Dorj se țin de stomace. Chelnerii chicotesc. Daaaaa, le place asta. Să intre Rusia cu tancurile în UE. Așa ar trebui. În numele triumfului fizionomiei. Căci rușii sunt frumoși, nemții sunt blonzi și englezii sunt grași.
Dar chinezii sunt cu adevărat groaznici.
Paharul se învârte și curg povești despre nimicnicia chinezească.
Știați că muncitorii chinezi vin în Ulan Bator să muncească pe 10 dolari pe zi și 55 de dolari casă și masă? Sunt niște sărăntoci care primesc să vină pe banii ăștia și distrug forța de muncă locală, îi duc pe mongoli la sapă de lemn.
Sindicatele au cerut guvernului să oprească importul de mână de lucru din China dar nu s-a întâmplat nimic. Val după val, lăcustele se așează pe verdele ogor mongol. E o invazie. Ce-i de făcut?
Știați că primul ministru Zorig a fost ucis de chinezi pentru că a vrut să unească Mongolia Interioară cu patria mumă?

E, uite la asta nu m-am așteptat dar acum există o explicație pentru dispariția din frigiderul premierului asasinat a celor două sticle de oțet și soia. Normal, chinezilor li s-a făcut fomiță după ce l-au înjunghiat de 16 ori pe Zorig și, cum nu mai aveau timp să mai treacă pe la supermarket, au ciordit de la mort. Așa cum și el ar fi vrut să fure Mongolia Interioară de la mama China.

Chinezoaicele sunt confuze. Care e vagonul în care trebuie să se suie? Trenul e mai murdar decât conștiința lui Hrebenciuc și numărul vagonului e ascuns sub un strat gros de jeg. Îmi mulțumesc că le-am ajutat și apoi îmi spun că un bărbat drăguț le-a cățărat bagajele la București, de pe peron în compartiment. Ce om de treabă, și-au zis. Un scumpic, căci bărbatul le-a cerut îndată să îl plătească pentru ajutorul acordat.
Stați liniștite, nu vreau bani.
Uhhhh, chinezoaicele răsuflă ușurate și apoi se așează timid pe banchetele pătate, în vagonul mai fierbinte ca Ana Lesko goală.
O altă chinezoaică întreabă dacă trenul are întârziere.
De data asta nu.
Toți turiștii din hotelul în care locuiește i-au spus că absolut totul întârzie în România și că ar fi cazul să se adapteze ritmului altfel o să-i pocnească țeasta.
-De ce nu protestează oamenii? De ce nu ies în stradă?
Chinezoaica nu e chinezoaică ci un element burghezo-moșieresc din Taiwan unde oamenii ies în stradă. Probabil pentru că au apartamente mici și urâte și programe proaste la televizor, sigur nu au Te pui cu blondele, așa că ies din casă, să protesteze.
-Dacă ar întârzia trenurile în Taiwan, ne-am duce să ne cerem banii înapoi.
Niște calici. Pe noi nu ne fac 50 de lei, de ce să îi cerem înapoi?
Taiwaneza e uimită de jegul românesc, de lipsa oricăror  facilități pentru călătorul sosit din străinătate să vadă Dlacula`s land. În gări nu sunt platforme pentru cei în scaun cu rotile sau pentru cărucioarele copiilor sau ca să nu-ți rupi spinarea ridicând valize monstruoase când ai putea să le împingi pe roți. Mașinile de la care cumperi bilete de tren nu au setare de limba engleză, bâjbâi în românește până un domn drăguț te ajută contra cost să te descurci. Stația de autobuz din Bran nu este semnalizată nicicum. Stai unde stau ceilalți turiști, sperând să oprească vanul condus de un psihopat în tricou murdar care te va duce înapoi, la Brașov.
-Ați putea face mult mai mulți bani din turism dacă ați vrea.
Am vrea dar asta ar însemna să facem lucruri, să turnăm platforme, să investim în softuri, să băgăm bani în indicatoare și în ghiduri, în autobuze și în trenuri.
Ce rost are?
Lucrurile merg și așa, prost dar inevitabil înainte.
Deunăzi făceam un inventar al grozăviilor consumate cu entuziasm nu mai devreme de anul 1999, vorbeam de otrava Busuioacei de Bohotin sau ciroza dată de Grasa de Cotnari, de salariile care ne aduceau, invariabil, să mâncăm o rafinată ceafă de porc cu cartofi prăjiți și salată mixtă la Pui de Urs, de cravata lui Năstase purtată la nunta Nadiei și a lui Bart.
Suntem departe de anul 1999, așa ne-am zis deunăzi și am închinat un pahar de bere artizanală. Dacă ne mișcăm la fel în continuare, în 130 de ani ajungem și noi ca Taiwanul, Coreea și chiar Japonia.
Dar unde ne grăbim oameni buni? Unde ne grăbim?